Sacre Coeur, bazilica tuturor inimilor

    Foarte mulţi dintre cei ce au călătorit în capitala Franţei, Paris, fac referiri, invariabil, la Turnul Eiffel (simbolul incontestabil) şi catedrala Notre-Dame, dar mai puţin la bazilica Sacré-Cœur. Explicaţia ar rezulta din faptul că cei aflaţi "pe fugă" se concentrează pe o cantitate cât mai mare de obiective vizitate, dar pe un arierat cât mai redus cu putinţă. Nu poţi spune că ai văzut Parisul nici după o săptămână întreagă, bătută cu piciorul de dimineaţă până seara, darămite după două-trei zile.

   Sacré-Cœur nu se află în zona centrală, ci mai la nordul imensei metropole, în apropierea Bulevardului Periferique, adică lângă prima linie de centură a Parisului. Fără să fiu foarte sigur pe informaţie, bazilica a fost construită la altitudinea cea mai mare a oraşului, respectiv în vârful colinei Montmartre (129 m, conform Wikipedia), fiind vizibilă cam din orice parte a oraşului. Pentru a fi vizitată, există destule variante de transport în comun, dar cel mai comod şi rapid este metroul. Vă recomand să evitaţi solicitarea taxiurilor, dacă nu doriţi să puneţi prematur capăt vacanţei, pe motiv de faliment! De asemenea, puteţi folosi şi autobuzele liniilor 30,54,80,85 (Sursa: Ghid Paris), sau Montmartrobusul, un fel de maxi-taxi, care circulă în toată zona Montmartre. Revenind la metrou, recomandabile sunt liniile 2 (albastru, care este excelentă pentru turul turistic), până la staţia Anvers, şi 12 (verde), până la staţia Abbesses. În necunoştinţă de cauză, sau mai puţin inspiraţi, noi am ales linia 4 (mov) şi am coborât la staţia Château Rouge. Ei bine, după ce am parcurs străzile din împrejurimi, mai precis Poulet, Muller, Feutrier, Andre del Sarte şi Ronsard (traseu refăcut cu ajutorul Google Maps), şi după un duş cu transpiraţie rece de la ceafă pân' la călcâie, am considerat că o promenadă pe timp de noapte în Ferentari ar fi fost curată poezie pe lângă imaginile de groază oferite de numeroşii toxicomani, beţivi, hoţi (tot ce fusese parcat în zonă, de la biciclete, motorete şi maşini fuseseră descompletate ori distruse), în marea lor majoritate provenind de pe continentul african (mă dezic de orice interpretare rasistă!). Ruta descrisă mai sus nu face parte din cea destinată turiştilor, dar, pentru orice eventualitate, un echipaj al poliţiei îşi face veacul prin zonă, însă nu are rost să vă descriu alura reprezentanţilor legii. Vă spun doar că asemănarea cu soldaţii din Legiunea Străină nu este deloc exagerată.

   Odată ieşiţi la lumina civilizaţiei, ne-am tras sufletele în faţa Parcului Louise Michel, construit pe terase. Dacă timpul şi fizicul vă permit, puteţi porni către Sacré Coeur pe scările ce flanchează parcul. Cele din partea dreaptă vă "plimbă" mai mult, dar sunt mai domoale, în timp ce treptele din stânga abordează mai vertical problema. O soluţie mai comodă este funicularul. Costă exact cât biletul de metrou, dar, asta este, se cam stă la coadă. Chiar dacă sunteţi odihniţi, nu vă grăbiţi să treceţi pragul bisericii. Admiraţi Parisul! O panoramă de nedescris asupra unui imens oraş vă stă... la picioare. O cameră de filmat va salva câteva carduri de memorie ale aparatului foto. Şi dacă tot am pomenit de aparatura nelipsită turistului avid de imagini memorabile, reţineţi că în interiorul bazilicii Sacré Coeur este interzis fotografiatul ori filmatul. Eu m-am încărcat cu "păcatul" acesta şi am filmat câteva zeci de secunde, însă "pocăinţa" lăuntrică mi-a interzis să postez pe vreun site.

   În ziua, mai precis seara când am ajuns la Sacré Coeur, se consumau două evenimente culturale. În faţa bisericii erau două scene pentru nu ştiu ce concerte rock, iar în interiorul lăcaşului sfânt se auzeau acordurile unei muzici ce te transbordau instantaneu către Inima Sacră a Domnului. Aş vrea să vă descriu un fenomen care, cel puţin pe mine, m-a marcat în mod deosebit şi nu cred că-l voi uita vreodată. Între miile de waţi ce răsunau din boxele rockerilor şi vocile cu acompaniament de chitară clasică ale celor trei-patru tineri de lângă altar exista o simplă... uşă, din lemn. Bine, nu tocmai simplă, ci din lemn masiv, sculptat cu sute de scene în basorelief, o valoare artistică incomensurabilă, desigur, dar, pe fond, rămânea tot o simplă uşă, fără nicio calitate antifonică deosebită, mai ales împotriva infernului de afară. Ei bine, nu mi-a venit să cred, dar după un al doilea pas făcut în interiorul bisericii realitatea exterioară a fost parcă tăiată literalmente. Hârş! Nu s-a mai auzit nimic. Nimic, nimic, deşi uşa era... deschisă. M-am prostit de câteva ori repetând experienţa, ca-n filmele cu Mr. Bean, iar rezultatul era acelaşi. Incredibil!

 

   Pentru noi era cam târziu să vizităm Domul şi cripta, dar cei interesaţi trebuie să ştie că vor avea de achitat suma de 5 euro. Accesul şi vizitarea bazilicii sunt gratuite. Ca să urci în Dom, nu există nici lift şi nici funicular, dar este musai să te ţină picioarele şi inima, atât pentru urcat (299 de trepte), cât şi pentru coborât, situaţie în care ar trebui să vă iasă tot 299. În schimb, faceţi o tură în jurul bisericii. Este minunată! Sacré Coeur are o arhitectură aparte, puţin atipică pentru catolicism. Este o îmbinare extrem de fină între stilul bizantin (preponderent, după părerea mea) şi cel romanic, cu mici şi discrete elemente gotice. Noaptea, în lumina reflectoarelor, bazilica pare strălucitoare de-a dreptu'. În ciuda luminii galbene (neinspirată opţiune), Sacré Coeur îţi transmite identitatea sa albă (nu o luaţi stricto-senso), de rocă albă. Explicabil, din moment ce travertinul (o rocă poroasă de calcar) este la baza construcţiei, iar proprietatea acestui material constă în faptul că la fiecare ploaie se autocurăţă. 

 

  După ce aţi terminat vizita şi v-aţi încărcat inimile cu sacralitatea unui lăcaş absolut minunat, vă puteţi satisface şi poftele gastronomice în imediata apropiere a bazilicii, în Piaţa Montmartre, unde mulţimea de terase vă îmbie să le treceţi pragul, dar nu pentru prea mult timp, fiindcă mesele trebuie eliberate pentru alte sute de clienţi ce stau cu ochiii pe ele precum vulturii.