Nişte amici au plecat anul acesta spre Italia şi mi-am amintit de o călătorie spre "cizmă", efectuată tot prin octombrie, adică pe vremea asta, a postării.
Anterior plecării spre Italia, partenerii noştri de călătorie au făcut rezervare la un hotel lângă Viena, de fapt, cu vreo 20 de kilometri înainte de a ajunge în capitala Austriei. O defecţiune la autoturismul lor (blocul de lumini) a impus remedierea de urgenţă, la primul service autorizat pentru marca respectivă. Partea bună a fost că s-a întâmplat în ţară, plata fiind făcută în lei. Partea proastă aveam să o aflăm mai târziu, pe la ora 23.00, când am ajuns la hotelul unde fusese făcută rezervarea respectivă. Beznă peste tot. Toate uşile închise. Nici ţipenie de om, câine sau pisică nici înăuntru, nici afară. Bucurie mai mare decât să afli că după o mie şi ceva de kilometri parcurşi n-ai unde să pui capul în pernă nici că există. Dacă tot nu apucaserăm să dormim, măcar ne-am trezit din uluială şi am încercat o altă locaţie. Ca un făcut, pe la orice hotel sau motel pe unde ne-am încercat norocul n-a fost chip să găsim ceva liber.
A fost momentul în care am dat cu banul: Mergem mai departe, spre Italia, sau ne refugiem într-o parcare pentru un nani-nani în maşini? Decizia de a ne continua drumul, măcar până la Graz (al doilea oraş ca mărime din Austria), s-a dovedit a fi mai mult decât inconştienţă, ba chiar nebunie în formă pură. Deja acumulasem oboseala a 16 ore de şofat, plus o oarecare nervozitate cauzată de brambureala în care ne aflam şi totul părea a fi suficient ca unul dintre noi, şoferii, să clacăm. N-a fost suficient. În puterea nopţii a inceput ploaia. Toate adunate au transformat călătoria noastră într-un infern. Rulam pe A2, spre Graz, pe o autostradă aproape pustie. Prea multă noapte, prea multă motonie.
Eram cam pe la jumătatea distanţei dintre Viena şi Graz (circa o sută de kilometri rulaţi), lângă localitatea Zobern, când un panou rutier ne indica o staţie de benzină şi un hotel după aproximativ 3000 de metri. Am părăsit autostrada, am trecut pe lângă staţia de combustibili (Shell) şi am oprit în parcarea (foarte liberă) clădirii de la care speram ceva sinonim izbăvirii. Dacă benzinăria era luminată "a giorno", hotelul ne crease o situaţie de deja-vu: toate luminile stinse, toate uşile închise. De data aceasta nu aveam motive să ne panicăm, pentru că... aveam ditamai parcarea la dispoziţie. O ultimă tentativă pentru o cameră aveam să o consum la benzinărie, întrebând o doamnă din personalul Shell dacă are habar de un motel, hotel, pensiune, un cort, ceva acolo, dar care să fie deschis şi să aibă camere libere. Zâmbitoare, îmi răspunde: "Das ist Hotel", arătând cu degetul clădirea care tocmai îmi dăduse lovitura de graţie. Îi replic inteligent, informând-o că este un hotel... închis. În acel moment, acea vânzătoare mi s-a părut cea mai frumoasă femeie din lume, pentru că după ce ne-a întrebat câte camere dorim, în secunda doi ne-a pus cheile pe tejghea. Formalităţile au fost de o simplitate incredibilă: am lăsat câte un act pentru fiecare cameră, respectiv o Carte de Identitate, pe care urma să le recuperăm, la plecare, de la recepţia hotelului, acolo unde aveam să achităm şi contravaloarea cazării.
Odată intraţi în incinta hotelului (nici nu ştiam ce nume are), nările ne-au fost invadate de un un miros extrem de nou şi de ciudat pentru mine. Încă nu ştiam dacă-mi place, însă, într-un fel, mă captivase. Pe măsură ce parcurgeam culoarele către camere, peste tot vedeam amplasate vaze, ghivece din lut sau lemn, jardiniere pline cu fructe, seminţe, frunze şi tot soiul de boabe ori, pur şi simplu, snopuri şi legături din diverse plante, toate uscate. Un iz de vechi, dar plăcut, se învolbura la fiecare pas al nostru prin hotel. Aveam să aflăm că acesta era "deodorantul" folosit de la bun început şi că tocmai de la acest parfum îşi trage numele şi hotelul: Oldtimer, parte dintr-o reţea de cazare (cred că sunt patru sau cinci în Austria) dedicată călătorilor. Fiind lângă autostradă (A2) titulatura completă este "Oldtimer Autobahnrestaurants & Motorhotels".
Pe la ora 4,30 am deschis uşa camerei, care ne-a întâmpinat cu căldură (venită din pardoseală), un duş fierbinte şi un pat extrem comod, cu pilotă şi perne din puf (fără nicio glumă!) şi, cum se putea altfel? , multe snopuri de porumb, crengi de brad, plus alte multe "deodorante". Nu ştiu cum definiţi voi Raiul, dar, atunci, tot universul meu spiritual s-a redus la acea cameră.
La ora 10,00, trezit de-a binelea şi odihnit deopotrivă, am privit pe geam, un contact de zi cu lumea înconjurătoare. Începuse să ningă. Feerică imagine!
Ne aşteptau alte sute de kilometri, deci nu aveam timp de pierdut. Am coborât la recepţie, nu mai mare decât un birou. Totul a decurs atât de normal şi de amabil încât mă întrebam dacă m-am trezit cu adevărat sau sunt într-o stare alfa.
Şi încă ceva. La intrarea în Hotel Oldtimer, de ambele părţi ale uşii de acces, sunt puse castroane din inox cu hrană şi apă pentru câini. Care câini? N-are importanţă, lumea civilizată are enigmele sale!
NOTĂ: Site oficial al acestei destinatii:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.