Odihnă în cor de îngeri

   Hotelul Rathausstüberl l-am descoperit întâmplător, în plină noapte, încercând să regăsim locaţia unde am stat cu un an în urmă, pe când, ca şi de această dată, urma o repriză de shoping (parcă aşa-i spune) la celebrul pom lăudat şi cu covrigi în coadă, Parndorf.
   Mai întâi de toate, să fac două corecţii absolut necesare pentru acurateţea informării dumneavoastră. Prima constă în faptul că nu a fost o descoperire chiar întâmplătoare, ci am fost conduşi de un localnic amabil, pe care-l rugasem să ne arate drumul spre un hotel aşa şi pe dincolo, numai că eu îi descriam cu totul altul. Pentru că el ştia prea puţină engleză, iar eu prea puţină (către... deloc) germană, degeaba îmi spunea de nu ştiu ce biserică, de pe strada cutare (Kirchengasse Nr. 2), căci pe la ora 21, după câteva sute de kilometri traşi la foc automat, numa' de "aineclainen-bormaşinen" nu-mi ardea. Am rămas perplex când l-am văzut urcându-se în propria-i maşină şi m-a invitat să-l urmez, deşi omul, la acea vreme, poate avea altceva de făcut. Atât de "întâmplător" am ajuns la porţile acestui hotel aflat în inima orăşelului Neusiedl am See. A doua corecţie se va referi la titulatura corectă şi completă a locaţiei unde avem să înnoptăm: Hotel Weinlaubengasthof Rathausstueberl. Aţi reţinut, da?

   Într-adevăr, Rathausstueberl - care ar însemna ceva de genul Salonul Primăriei, dar nu bag mâna-n foc - se află în apropierea unei biserici, dar şi în imediata vecinătate a şcolii ce aparţine respectivului lăcaş al Domnului. Tot acest "ansamblu" hotel-restaurant-biserică-şcoală este situat pe o străduţă (cea de care am amintit mai sus), ce se desprinde din Untere Haupstrasse, probabil strada principală a localităţii din moment ce în două sute de metri am întâlnit patru bănci, şi nu mă refer la cele pentru şezut. Practic, dacă nu cunoşti zona, ai şanse minime să-ţi iasă în cale acest hotel, care, la modul sincer, îţi pică cu tronc înainte să-i treci pragul.
   Deşi noapte, faţada era luminată suficient pentru a remarca arhitectura germanică tradiţională. Rupt parcă din tradiţia medievală, te invita la linişte şi la sobrietate. Nimic nu era nou, modern sau fantezist. Nu. Căldura cromatică a faţadei (joc de roşu şi galben), micile giumbuşlucuri decorative de la ferestre şi portalul, în formă de arcadă, înnobilat cu iederă îţi creau din start o imagine de basm. Undeva, în dreapta, clopotniţa bisericii era luminată de la bază şi părea mai degrabă o rachetă care-şi terminase numărătoarea inversă.

   Trecuţi de portalul boltit am ajuns în curtea interioară, plină cu mese şi cu ceva clienţi. La recepţie am fost întâmpinaţi cu cuviinţa gazdelor bucuroase de oaspeţi. Mai întâi ne-au fost arătate camerele disponibile (rar se întâmplă aşa ceva), iar după ce am ales, ne-a fost comunicat preţul. Fără comentarii! Am luat bagajele din maşină, rapid un duş, rapid la masă (ultima comandă, la ora 22.00). În răstimp, la o gură de bere, admiram jocul de lumini din grădina restaurantului, dar şi o mare colivie în care câteva păsări exotice îşi făceau de cap. Era o atmosferă calmă, decentă, mulţumitoare parcă pentru toată lumea. Mai puţin pentru mine, aflat într-o luptă pe viaţă şi pe moarte cu ţânţarii, care, ca întotdeauna, mă găsesc numai pe mine cel mai apetisant om de pe planetă.

   Nu după mult timp de la comandă, ne-a fost adusă şi mâncarea. Am spus-o de nenumărate ori şi poate tot de atâtea ori am iscat ofense, dar, ca părere personală, în Germania şi Austria am mâncat cel mai bine, mult şi gustos. Nici aici, la Hotel Rathausstueberl, lucrurile n-au stat altfel. A fost un real festin, iar pentru specialitatea casei - chiar dacă mi-aş aminti, mi-ar fi imposibil să scriu acel cuvânt, cu mult mai lung decât numele complet al hotelului - ar trebui redefinit superlativul absolut. Nu a lipsit nici muzica. La şcoala bisericii se făceau repetiţii corale, iar sunetul era purtat precum un văl în liniştea nopţii. Parcă ne vegheau îngerii, stare pe care am păstrat-o până la culcare.

   A doua zi, la cafeluţa de dimineaţă, grădina hotelului, restaurantul mare şi cel mic îşi dezvăluiau adevărata identitate. Mobilierul din lemn natur, artizanatul autentic, micile detalii de bun gust şi armonia generală, dar şi abundenţa, varietatea şi calitatea micului dejun ne-au aşezat la masă cu mâini nevăzute. Nu putea fi ratat aşa ceva, ar fi fost o impoliteţe crasă, impardonabilă. Ar fi plâns şi îngerii!