Excursie Paralia Sykias - Linaraki, spirit liber

    Avantajul incontestabil al vacanţelor pe cont propriu constă în faptul că te urci în maşină şi te duci unde vezi cu ochii, fără să-ţi pese câtuşi de puţin că la ora H fără un sfert ai de mers cine ştie unde, conform programului.

   Deşi am stat în Neos Marmaras, cel mai important oraş de pe braţul Sithonia al peninsulei Halkidiki, dimineaţa, la o cafea, ne propuneam câte un traseu, fără să ştim ce anume ne aşteaptă la acel cap de linie. Este ştiut că în Grecia e puţin probabil să te plictiseşti pe undeva. Dacă nu găseşti un obiectiv turistic, natura îţi oferă în schimb un adevărat regal peisagistic. Primul tronson pe care-l luasem în vizor a fost Sithonia Sud, pe ruta Neos Marmaras - Toroni - Koufos - Kalamitsi. 

 Plaja şi golful din Toroni

   Întâiul popas l-am făcut la Toroni, unde ne-am mai delectat cu o cafea la una din terasele locale, preparată ca la carte, în ibric de alamă. Staţiune modestă, dar, după cum circulă vorba, "dotată" cu cea mai bună şi frumoasă plajă de pe Sithonia. În plus, Toroni are o încărcătură istorică deosebită, dar şi mitologică. Pe site-ul Wikipedia pot fi găsite multe şi interesante informaţii. Când am spus că localitatea este modestă, nu am intenţionat să o încadrez pe nu ştiu ce scară economică, în niciun caz. Toroni este... mai aşezată, mai cu picioarele pe sol. Nu sunt clădiri înalte şi nici nu sunt construite pe versanţi. Localnicii s-au adunat mai lângă apă şi de-a lungul litoralului, fiind practic un teren plat. Am remarcat suficiente locaţii pentru cazare, destule taverne, dar şi o mulţime de ambarcaţiuni.

   A doua oprire am fi vrut să fie la Koufos, sau Porto Koufo. Puţinele informaţii aflate pe net erau provocatoare, nimic de spus, dar cea mai mare provocare a fost faptul că drumul găsit era pentru o maşină de teren sau cu abonament permanent la service. Porto Koufo este cel mai mare port natural, iar numele s-ar traduce prin "Portul Surd". Localnicii susţin că în acest golf nu se aude zgomotul mării, indiferent de furia cu care ar lovi ţărmul. Aşa o fi! 

 Porto Koufo, vedere de pe şoseaua Perimetriki Sithonias

   La Kalamitsi, vorba romanilor: Veni, vidi... şi atât, căci victoria a revenit locului, care ne-a cucerit cu peisajul din jur. Litoral generos, nisip în regulă, apa, ca de obicei, vezi prin ea de parcă-i sticlă, iar insuliţa de stâncă (nu ştiu dacă are vreun nume) nu numai că este la câteva braţe bune de craul distanţă, dar, cu siguranţă, saltă cu mult cota de piaţă (turistică, desigur) a plajei.

   Pentru că ne-a mai rămas suficient timp, am hotărât să revenim pe şoseaua principală, Perimetriki Sithonias, şi să mergem mai departe. Acel "mai departe" a însemnat Paralia Sykias, o altă aşezare ce şi-a construit vadul în deschiderea unui golf. Eram deja pe partea estică a Sithoniei, astfel că de aici puteam vedea şi cel de-al treilea braţ al peninsulei Halkidiki, respectiv Athos. Paralia Sykias este un sat, simplu, ca la dicţionar. Nu are nimic spectaculos, nimic care să-ţi sară în ochi. Ei, aş! La Paralia Sykias am admirat cea mai întinsă, lată şi lungă plajă din câte am văzut până acum în Grecia şi n-au fost puţine. Însă atunci, la început de septembrie, nu ştiu dacă am fost patru persoane pe ditamai întinderea de nisip auriu. Deşi situaţia îmi părea bizară, senzaţia de libertate era cât se poate de evidentă. Zona părea aproape sălbatică, iar dacă aş făcut abstracţie de cele câteva case din preajmă, aş fi riscat să afirm că Paralia Sykias şi-a păstrat virginitatea... imobiliară. Nudă şi virgină, wow! 

   Sătui de atâta frumuseţe admirată, ni se făcuse cam... foame, iar bucuria pustietăţii de atâtea hectare părea să cam iasă pe nas. Tot curiozitatea ne-a îndemnat să continuăm pe drumul asfaltat ce se desprindea din cel principal şi o dădea printre nişte pinteni de stâncă. Nu cred că am parcurs mai mult de 400-500 de metri, când, pe partea dreaptă, o "ispită" ne-a ieşit în cale: o tavernă tradiţională. De fapt, era mai mult decât o tavernă, pentru că, puţin mai sus şi în spatele clădirii centrale mai exista un corp de clădire, cu camere pentru închiriat. Am avut şi un loc amenajat pentru parcare. La umbră. N-am reuşit să văd o firmă, o reclamă sau o chestie din care să ştiu pe unde mă aflu, însă cea care ne devenise în câteva secunde gazdă mi-a pus la dispoziţie un pliant, destul de făţos aş putea spune. Aşadar, trecusem pragul psarotavernei Akrogiali, din Linaraki. În faţa localului, la trei, maximum patru metri distanţă se desfăşura o bucăţică de plajă, mică şi cochetă, dar "echipată" cu tot tacâmul: Umbrele, şezlonguri, măsuţe etc. Am comandat un peşte şi bine am făcut. Bine servit, bine preparat, foarte gustos. Deşi eram cu maşina, n-am putut refuza un pahar de vin alb şi destul de slab. Pe nota de plată: 2 peşti; 2 salate (interesante); 2 pahare de vin; 2 cafele, bacşiş, egal 30 de euro.

 Micuţa plajă din Linaraki, fotografie de pe terasa tavernei Akrogiali

   

   După o masă copioasă nu te aşterni la drum imediat, ci mai faci câţiva paşi, pentru siestă. Paşii pe care i-am făcut noi au fost pe nişte stânci şlefuite de mare şi de vânt şi care pătrundeau precum nişte tentacule în apa azurie. Peisajul, sălbatic şi dur, părea desprins din filmele S. F, dar, aşa cum aveam să constat mai târziu, devenea tipic pentru estul Sithoniei. Probabil că cei ce preferă confortul în concedii nu vor savura astfel de incursiuni, însă, vă mărturisesc, pentru noi au fost clipe de reală libertate.

   În cazul în care cuvintele au fost prea sărace, poate că cele câteva minute de film vor fi mai convingătoare: 

https://www.youtube.com/watch?v=-vvJjk4a00I&ab_channel=crlodroman