Globtrotter: Circuit „Italia clasică”

Am revenit recent (septembrie 2015 -n-a) din circuitul „Italia clasică”, un pachet turistic marca Christian Tour. A fost întâia oară când am contractat printr-o agenţie o vacanţă, însă a fost şi ultima dată. Cel puţin aşa cred la această oră. Evident, cronica de faţă nu va fi isteric-entuziastă, ci voi relata cât se poate de obiectiv, ca şi la precedentele impresii de călătorie postate pe un site specializat şi dedicat turismului.

Ştiam din start că un traseu de 10 zile cu autocarul va fi solicitant, nefiind tocmai comod psihic şi cu atât mai puţin fizic, în raport cu autoturismul personal. Aşadar, ifosele şi pretenţiile absurde n-au fost printre bagaje, atribute care, oricum, nu ne sunt caracteristice nici soţiei şi nici mie. Totuşi, ghinion de neşansă, călătoria noastră n-a început chiar cu dreptul. Nici n-a început, dar nici n-a continuat, de parcă stângul şi stângăciile aferente aveau să fie meniul zilei.

Punctual, să o luăm în ordine:

Cu 4-5 zile înainte de plecare ar fi trebuit să primim de la operatorii agenţiei un e-mail cu ultimele informaţii, inclusiv numele ghidului şi numărul acestuia de telefon. Nici vorbă! Puţin îngrijoraţi, am contactat noi agenţia, cu două zile înainte, şi abia atunci şi-au adus aminte de asta, iar în textul remis era subliniat ca literă de lege faptul că este musai să fim la autocar cu 20-30 de minute în avans.

Noi am fost. Autocarul…nu! De fapt, autocarul a sosit în autogară cu 20-30 de minute întârziere, la puţin timp după sosirea ghidului care, contactat telefonic pentru explicaţii, a părut destul de ofensat, dacă nu chiar zeflemist.

Christian Tour avea specificat în contract că vom avea la dispoziţie un autocar clasificat 2-4 stele. Cam mare diferenţa între „ori şi ori”, însă, chiar şi aşa, ceea ce ne-a apărut în faţa ochilor ne-a lăsat mască pe toţi. Era o căzătură de vehicul, alb cu ceva dungi verzi (era şi un banc pe tema asta), fără niciun înscris pe el, jegos, cu un chit aplicat grosolan pe la geamuri (aveam să înţelegem mai târziu cam ce rol ar fi trebuit să aibă), „şters” prin parcări pe la colţurile barelor, iar suma imperfecţiunilor estetice de exterior descalificau acest autocar chiar şi de pe rutele interne, gen Bucureşti - Făurei.

Distracţia copioasă a fost când ne-au fost comunicate „facilităţile de confort” ale vehiculului, un SH achiziţionat de prin Spania dacă luăm de bune etichetele lipite pe geamuri. Nu funcţiona nimic, iar cotierele pretins rabatabile aveau să devină un stres, fiind doar o chestiune de şansă pentru a le putea fixa în poziţia dorită şi curat ghinion să nu le mai poţi coborî, mai ales când anumite necesităţi fiziologice impuneau grabă maximă. Nu voi pierde timpul să cârcotesc alte multe şi mărunte, pentru ca a doua zi, după etapa Bucureşti – Budapesta (895 Km.), să servim, imediat după micul dejun de la hotel, o porţie zdravănă de…disconfort, prin suprimarea aerului condiţionat, cauzat de o avarie pe la sistemul electric al autocarului în cauză. Defecţiunea s-a produs la scurt timp după ce-am părăsit capitala Ungariei, însă era clar pentru toată lumea că 38 de persoane, doi şoferi şi un ghid nu vor putea rezista în condiţii de saună până la finalul etapei a doua, cu punctul terminus la Padova (765 Km.). Şoferii ar fi dorit să trecem măcar în Austria, iar la Gratz să caute un service specializat pe marca maşinii. Imposibil! S-a trecut la „planul B” – după ce ne îndepărtaserăm deja de Budapesta circa 70 - 80 Km – oprind în dreptul unui echipaj de poliţie şi rugându-l să ne îndrume spre cel mai apropiat atelier auto ce ar fi capabil să rezolve problema. Orice tentativă de a ne face înţeleşi în engleză, franceză, italiană sau germană a fost sortită eşecului, iar cauza părea pierdută. Norocul nostru a fost o familie îmbarcată la Arad, de sorginte maghiară.

Primul pas înainte a fost să... ne întoarcem. Vreo 50 Km, adică tocmai de unde plecaserăm. Din acest moment a început balamucul. Umblam brambura pe nişte drumuri secundare, înguste şi întortocheate, între localităţi mici şi cu nume imposibil de rostit sau de scris, ne opream la te miri ce curte cu câteva rable ruginite şi dezmembrate. Umorul de ocazie a păstrat o stare de calm relativ printre turişti, numai că n-a durat mult până când nervozitatea unora a generat panică în rândul altora, telefoane în ţară la agenţie, reproşuri şi bălăcăreli. Fără doar şi poate, vina a revenit în totalitate ghidului, care n-a ştiut cum să gestioneze starea de fapt. Depăşit complet de situaţie, s-a retras într-o carapace presupus protectoare, tăcea precum mortu’-n păpuşoi, nu vedea şi nu auzea nimic, în loc să comunice cu oamenii pentru care avea o responsabilitate contractuală.

Într-un final, după mai bine de patru ore de căutări haotice şi stres maxim pentru toată lumea, turiştii, ajunşi la capătul răbdării, au generat o mică revoltă, obligând ghidul la un gest raţional, de a opri în apropierea unui hypermarket, având la îndemână o toaletă, sursă de apă şi, eventual, aer condiţionat sau măcar un strop de umbră. A fost găsit un astfel de loc destul de repede şi n-a durat mult până când starea de spirit a grupului s-a ameliorat considerabil. Şoferii, însoţiţi de către translatorii noştri ad-hoc din Arad, au plecat cu autocarul spre un service dat ca sigur de această dată că poate rezolva avaria, iar după alte trei-patru ore au revenit în parcarea marelui magazin, de unde, odată îmbarcaţi, am continuat traseul spre Italia. Aveam o întârziere de opt ore pe care, cum-necum, aveam să le recuperăm.

Era clar pentru toată suflarea că somnul de peste noapte avea să fie mai scurt, cu mult mai scurt. Ajunşi la Padova la o oră când „azi” devenise de mult timp „ieri”, chiauni de oboseală, aveam să fim cazaţi într-un hotel…de vise rele! Numele său, Hotel Resi, mai precis Albergo Resi. Deprimant încă de la intrare, locaţia, cică de 3 stele (ce glumă sadică!), a pus bomboana pe coliva zilei. În camera mică şi ciudată topografic trebuia să faci slalom de la baie pe lângă şifonier şi abia după ce ocoleai masa ajungeai în pat. Patul era acoperit cu o cuvertură grea, albastră şi slinoasă, fără niciun cearşaf. Aveam ceva speranţe ca în şifonier să găsim ceva mai decent, eventual nişte pături. Aiurea! De găsit am găsit ceva, respectiv un umeraş rupt, o pungă goală de biscuiţi locali şi un filtru de la aerul condiţionat. Nu era cel nou, ci cel vechi, îmbâcsit şi plin cu şomoioage de praf. La capul patului erau două corpuri de iluminat, însă, nicio surpriză, nu funcţionau, probabil ca să nu fie văzute draperiile împuţite sau pânzele de păianjeni. Ca să sting lumina, a fost obligatoriu să ajung la întrerupătorul de lângă uşă, dar slalomul pe întuneric s-a dovedit mult mai dificil. Vânătăile de la şold şi glezne au trecut însă destul de repede. Mai multe detalii, plus foto, veţi afla într-un comentariu separat, unde voi face referire la toate locaţiile de cazare incluse în pachetul „Italia clasică”.

O comunicare mai de Doamne-ajută cu ghidul n-am reuşi să stabilim nici în zilele ce au urmat, după cum nici şoferii n-au reuşit să-şi „regleze” traseele. Un exemplu ar fi etapa a treia: Veneţia – iarăşi Padova – Verona – Montecatini Terme, rostită în maximum zece cuvinte, în timp ce şoferii şi-au reluat bâlbele pe străduţe ştiute doar de localnici, în sensurile giratorii (ne învârteam ca la carusel), la ieşirile sau intrările pe autostrăzi. Pe bună dreptate ne puneam întrebări asupra GPS-ului de pe parbriz, a cărui utilitate nu o mai înţelegeam de fel. Din cele zece zile ale circuitului, n-a fost una fără trei-patru reprize de marşarier, reuşind uneori performanţe remarcabile de a bloca intersecţii intens circulate. Pe tema asta, cu datu’ înapoi, am început să ne distrăm copios, astfel că făceam mişto chiar şi atunci când manevra era absolut necesară.

Revenind la „ghiduş”, incompatibilitatea sa cu ceea ce ar fi fost obligat să facă era evidentă. Reproşurile despre „teorie” s-au limitat doar la faptul că scăpa rapid de noi cu câteva informaţii lecturate în autocar, dar ajunşi pe „teren”, cei deficitari cu memoria se uitau ca viţeii la poarta nouă pe unde mergeau. Mai mult decât atât, nu-ţi prea dădea mâna să caşti ochii cine ştie ce timp pe clădirile superbe, pe statui, pe la tarabe după magneţi ori pentru o sticlă cu apă că pierdeai… turma, iar ghidul, păstor destoinic, n-avea nicio preocupare despre ce era în urma lui. Turistul era obligat să facă dovada a două calităţi fundamentale: rezistenţă fizică de atlet şi ochi de şoim, pentru a-l ajunge din urmă şi pentru a-l repera în rândul altor trei sute de turişti aflaţi ocazional în acelaşi loc cu el. Riscul ca cineva să se piardă de grup era iminent, motiv pentru care ne-am organizat noi între noi, astfel că aveam permanent un „ultimul om”, în spate, şi vreo doi, trei intermediari, ridicând cu toţii braţele când ne răspândeam prea mult, de credeai că suntem troleibuze pe traseu.

Fatalitatea avea să se producă la Assisi. Tributar nepăsării autiste, ghidul nu şi-a verificat grupul după vizitarea ultimului obiectiv, pornind cu hotărâre spre parcare. Abia în autocar nu i-au ieşit la socoteală două persoane, o familie. Tot noi, turiştii, am organizat căutările colegilor, dar ştiţi ce înseamnă să străbaţi în pas alergător un oraş construit pe culme şi cu zeci de străzi ramificate precum copacul? Scoate sufletul din tine şi îţi face limba cravată.

Cu inventarul complet, dar cu mult timp pierdut, ne-am reluat călătoria spre următoarea etapă a circuitului, San Marino, numai că GPS-ul buclucaş a mai dat un rateu, cauză pentru care am tulburat liniştea şi circulaţia în spectaculoasa Perugia cu ditamai autocarul. Nu era inclusă în traseu, dar a fost câştigul nostru, un bonus pentru cele pătimite.

Pomeneam ceva mai sus de nişte chit pus cu şpaclul pe la geamurile jalnicului autocar. Abia în Slovenia aveam să constatăm că „făcătura” nu numai că era grosolan de inestetică, dar s-a dovedit şi catastrofal de inutilă pe tot parcursul cât a plouat cu găleata. Cu găleata afară, cu paharul înăuntru, regretând că am lăsat umbrelele la cală. Apa se prelingea şuroaie pe la geamuri şi picura la greu prin gurile de aer condiţionat sau pe la difuzoarele audio. Chiar şi în condiţii de acvariu, mai găseam resurse de a face haz de necaz.